[RO] Drumul de la IT la povești- interviu cu Tudor Marciu

O poveste împărtășită este cel mai sigur mod de a crea conexiuni cu ceilalți. Pentru că în Comunitatea de Storytelling avem oameni ale căror povești merită cunoscute, pe 27 mai am organizat prima ediție a Concursului de Storytelling. Concursul a avut tema Povești despre Condiția Umană. Dintre cei 6 participanți, publicul l-a desemnat câștigător al locului I pe Tudor Marciu, membru în Comunitatea de Storytelling. Am fost curioși să aflăm cum se îmbină munca în IT cu arta povestirii și ce calități apreciază publicul la un bun povestitor.

Bună, Tudor. Mulțumesc că ai acceptat invitația noastră de a realiza acest interviu. Pentru cei care nu te cunosc, cum te-ai descrie, pe scurt?

Bună! M-aș descrie ca pe cineva care din când în când vorbește despre sine la persoana a 3-a și care pare să lucreze ceva cu calculatoare. Adevărul este că am avut norocul de a fi interesat de IT într-o perioadă în care era un domeniu în creștere, și asta m-a ajutat să primesc de-a lungul timpului pachete salariale, bonuri de masă și alte beneficii. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, aș fi avut mai mult timp să scriu, să fotografiez și să îmi caut de lucru.

Cum a evoluat de-a lungul timpului relația ta cu poveștile? Ți-au trezit interesul recent sau au fost dintotdeauna una din preocupările tale?

Mi-a plăcut mereu să spun sau să absorb povești, doar că inițial nu le identificam ca atare. De exemplu, când eram mic, îmi imaginam că sunt într-un film sau într-un desen animat, așa cum îmi închipui că ar face orice copil care nu prea are jucării.

Ulterior am constatat ca nu prea mă pricep la fotbal sau la tenis de picior și am descoperit jocurile pe computer ca mediu de storytelling. Abia la liceu am fost încurajat să scriu propriile povești, și am continuat să fac asta în diferite forme până în prezent, pentru că în continuare nu mă pricep la fotbal sau la tenis de picior.

De ce crezi că avem nevoie de povești?

Cred că, pe lângă utilitatea clasica de evadare, poveștile pot reflecta destul de bine situații sau conflicte interioare care altfel ar fi greu de explicat altora sau chiar nouă înșine. Pe lângă asta, ne ajută să avem cu toții un limbaj comun. Când băiatul acela din reclamă spune “Laser, frate!”, știm la ce se referă pentru că se referă la o poveste pe care cu toții o cunoaștem sau de care măcar am auzit.

Cum a fost pentru tine să participi la concursul de Storytelling ?

M-am bucurat foarte mult de ocazia de a transmite un mesaj important pentru mine. Tot din cauza asta am fost și foarte neliniștit, pentru că voiam să îl transmit cât mai bine.

Ai avut emoții mai mari înainte sau în timpul prezentării tale?

Sunt două feluri diferite de emoție, dar pe cele de dinaintea prezentării le-am simțit mai puternic, cum cred că se întâmplă de obicei. Totuși mă bucur când apar emoțiile: mă ajută să mă refugiez în poveste și să fiu cumva mai sincer din cauza asta. Mi s-a povestit că atunci când nu am emoții, nu par foarte sincer.

Ce ți-au transmis prietenii și cei care te-au susținut la eveniment?

Mi-au spus că le-a plăcut foarte mult întreg evenimentul și bineînțeles, că povestea mea a fost extraordinară. Orgoliul meu e foarte atașat de a doua afirmație, dar probabil că mai degrabă prima e adevărată.

Se așteptau să te vadă în postura asta? Ai mai povestit și la alte evenimente sau a fost prima oară când ai împărtășit o poveste în fața unui public relativ numeros?

Acum câțiva ani am scris un spectacol de monologuri pe care l-am și interpretat de câteva ori în public. O parte dintre susținători l-au văzut pe acela, alții m-au văzut doar în viața de zi cu zi povestind banalități cu mult mai mult entuziasm decât e cazul.

Ai repetat prezentarea ta, înainte de a intra în concurs? Dacă da, cât timp ți-a luat?

Nu șiu dacă să răspund la întrebarea asta, pentru că mi se pare că strică puțin magia, ca și când s-ar ridica un decor de teatru și ai vedea protagonistul fumând o țigară în culise când știi din poveste că e pe vapor în drum spre Anglia. Adică sigur că nu ești surprins, dar te ancorează în realitate mai mult decât ai dori în momentul acela.

Totuși ca să dau un fel de răspuns, până acum nu mi s-a întâmplat vreodată să îmi spun “OK, am pregătit prezentarea asta destul”.

Dacă nu ai fi ocupat locul 1, pe cine ai fi ales în locul tău? De ce?

Toți povestitorii din seara aceea aveau ceva de spus, și toate poveștile lor au meritat ascultate. Sigur că subiectiv înclin către o poveste sau către alta, dar mi se pare mult mai important ca fiecare dintre noi să se simtă încurajat să continue.

Ce mesaj vrei să transmiți celor care ne citesc?

Când eram mic, învățătoarea mea mă ridiculiza în fața clasei pentru că scriam urât. În mod previzibil, luam mereu note mici la compuneri și la cam orice ar fi presupus ca eu să mă exprim în vreun fel. Asta m-a făcut ca multă vreme să nu cred că eu aș putea avea ceva de spus sau că ar fi OK să spun ceva, sau ca aș fi în stare să ma fac ințeles.

Aș vrea ca tu, care citești asta, să nu te lași intimidat de oameni care vor să îți transmită propriile limitări. Or să îți spună că nu știi sau că nu poți sau că nu ai voie, dar adevărul este că de cele mai multe ori habar n-au ce vorbesc, si habar n-au de ce ești tu în stare. Dacă ai ceva de spus, ai tot ce îți trebuie.

Sursă foto: Stai Să-ți Povestesc

Alexandra Cilliota este Marketing Manager si co-fondatoarea Stai Să-ți Povestesc. Preocupată să analizeze comunicarea sub toate formele ei, ea explorează cu precădere interacțiunile care au la bază puterea poveștilor.