[RO] Cum te ajută expresivitatea să fii un bun povestitor? Interviu cu un storyteller

L-am provocat pe Alex, trainer și storyteller, la o discuție despre cum expresivitatea și interpretarea ne ajută să comunicăm în mod autentic. În cele din urmă, am făcut împreună un interviu. Primul nostru interviu împreună, înregistrat cu aplicația Story Corps.

Cum ai defini expresivitatea și interpretarea?

Aș putea să o definesc ca a da viață unui lucru care nu are viață. Aș spune că expresivitatea și interpretarea sunt un mod prin care aduci ceva la viață. Ele sunt necesare pentru că limbajul are uneori acest dezavantaj: poate deveni sec, poate să nu genereze imagini în mintea celorlalți, să nu stimuleze imaginația celor care ascultă. Așa că, dacă în anumite momente, limbajul nu ne dă prea multe opțiuni, e important să îmbogățim mesajul fiind expresivi și cât mai în acord cu faptele din acea poveste.(…) înseamnă să te transpui ca și cum ești parte din poveste, ca și cum povestea are loc acum, în fața ochilor mei, sunt parte din ea și e un show, e dinamică, e viață. Asta îmi dă și mie, ca participant, un alt mod de implicare, versus a sta și doar a asculta.

Putem face o legătură între expresivitate și interpretare și jocul actorilor de teatru?

Da, într-o anumită măsură. Ca povestitor, e nevoie să joci mai multe roluri, în același timp.  Ești în primul rând naratorul, care relatează tot ce se întâmplă (…). Apoi ești protagonist, antagonist, mentorul din poveste sau un ajutor al protagonistului. Și atunci e important să fii versatil, să știi cum să aduci pe scenă un anumit personaj. Nu e nevoie să descrii cum este el îmbrăcat. E destul să folosești niște arhetipuri, pe care toți le știm: tânărul timid, bătrânul arțăgos, șeful autoritar, etc.

Cum devii un povestitor cât mai expresiv?

Presupune să cunoști aceste arhetipuri, să le examinezi: Cum gândește acest om? Cum comunică? Ce cuvinte alege? Cum sunt trăsăturile feței lui, în anumite situații? E nevoie să-i observi foarte mult pe ceilalți, să poți să caricaturizezi aceste personalități. Bancurile sunt un bun exercițiu. Sunt un fel de poveste în variantă mai scurtă. Unele bancuri sunt mai elaborate și au mai multe personaje. De acolo poți învăța, atunci când spui cuiva un banc, să te provoci să fii mai expresiv și să interpretezi personajele implicate în poveste, nu doar să le narezi.

Înțeleg că e nevoie de varietate vocală…

Da, presupune să te joci cu vocea în materie de volum, de ton și de timbru vocal. Presupune să îți dai seama ce voce te ajută să exprimi o anumită stare emoțională. Iar la nivelul gesturilor, presupune foarte multă muncă în fața oglinzii. Să repeți anumite gesturi în fața oglinzii și să vezi dacă ești autentic sau cât de aproape ești de acel tipar de personalitate […] Filmarea te ajută să îți vezi gesturile, să vezi cum le poți coordona, până când ceea ce ai tu în minte și vrei să transmiți este și vizibil și audiența poate să tragă astfel de concluzii.

Un povestitor care nu este expresiv mai poate fi un bun povestitor?

Da și nu. Depinde. Să spunem că munca îți e din ce în ce mai grea, în momentul ăla. Dacă nu ești o persoană expresivă, trebuie să ai un vocabular foarte bine pus la punct. Povestea trebuie să fie al naibii de bună. Cred că asta e marea provocare: atunci când ești foarte expresiv, poți implica audiența și printr-o poveste care nu are cine știe ce conținut. Atunci când nu ești expresiv, cam toată povara e pe conținut.

În ce măsură sunt importante expresivitatea și interpretarea, când spunem o poveste?

Sunt importante pentru că lumea nu mai are răbdarea pe care o avea înainte, să stea să te-asculte o oră-ntreagă vorbind plat și fără sens. Acum, atenția ne e captată din toate părțile și avem tendința ca, atunci când ne plictisim, să ne scoatem telefonul și să ne uităm la el. Și, atunci, ele sunt un antidot la asta. Sunt importante pentru că omul nu mai simte nevoia să se ducă la acel telefon sau să se gândească la altceva. Atenția lui e acolo. Se simte parte din poveste și are parte de o experiență. E un catharsis prin care trece și el, exact ca la teatru. Doar că e într-o formă mult mai condensată, nu e nevoie de 2 ore, de actori și de o întreagă scenă. Doar tu, în 6-7 minute, folosindu-te de o poveste și de acele personaje, oferi oamenilor care te ascultă o experiență.

Ce nu este expresivitatea?

Nu este e exagerare, ce făcea Jim Carrey câteodată, când nu ne plăcea de el. Aia nu e expresivitate, e un fel de bufonerie. Expresivitatea clar nu este bufonerie, nu este exces și nu este satiră. Când punem pe scenă acele personaje, vrem să le interpretăm cu respect, nu în sensul de a le pune într-o lumină proastă, ci de a fi autentici.

Ce se întâmplă atunci când povestea nu este expresivă?

Lipsește impactul emoțional al poveștii. Oamenii te vor asculta până la final, dar impactul emoțional va veni doar la finalul ei -în cel mai bun caz- pentru că oamenii au înțeles morala ei. Riscul e să fie doar o stimulare intelectuală, de tipul Wow, da, ce interesant, nu am știut versus efectul Wow, care implică trăire, când ei empatizează cu personajul și simt ce a simțit și el.

Până unde putem merge, în materie de expresivitate și interpretare?

Dacă vorbim de o audiență care nu este obișnuită cu poveștile, clar nu trebuie să mergem în extrema de a fi foarte expresivi. Temerea multor oameni este că Dacă mă apuc să fac asta, o să râdă lumea de mine. Înțeleg genul ăsta de preocupare. Nu ne este tuturor la îndemână să facem asta și nu suntem obișnuiți să facem asta. Și tocmai aci e problema. Noi ne plângem că oamenii nu sunt obișnuiți cu expresivitatea. Este încă un motiv pentru care trebuie să include asta în prezentare. Dacă noi ne-am obișnuit cu discursuri plate și ni se pare că ăsta e standardul, atunci avem o probemă. Din contră, audiența are nevoie de asta. E de evitat exagerarea. Dar e nevoie de o doză minimă de acțiune într-o poveste. Oamenii vor sesiza diferența. Indiferent cât de serioși sunt la un moment dat oamenii din audiență, asta nu înseamnă că nu au fost și ei odată copii, că nu au fost și ei la un show de stand-up comedii sau la o piesă de teatru. Poate că fețele lor încruntate vin din faptul că sunt obișnuiți cu ședințe plictisitoare și cred că la fel va fi și cea de astăzi. Așa că abia așteaptă să se termine. Dacă aduci elemente de expresivitate și îi faci să se simtă parte din poveste, cred că vor aprecia și vor spune Chiar nu mă așteptam să văd așa ceva la o ședință, hai să facem asta mai des. Și uite-așa, poate schimbi cultura în materie de cum se țin ședințe sau cum se spun povești.

Sperăm că sfaturile din interviu ți-au fost de ajutor. La Stai Să-ți Povestesc, noi credem că fiecare dintre noi are o poveste de spus. Și cu o pregătire prealabilă, poveștile tale vor fi numai bune de scos în lume.

Sursă foto: pixabay

Alexandra Cilliota este Marketing Manager si co-fondatoarea Stai Să-ți Povestesc. Preocupată să analizeze comunicarea sub toate formele ei, ea explorează cu precădere interacțiunile care au la bază puterea poveștilor.